PRIZONIERI

 

Îți amintești când eram amândoi

Prizonieri în aceeași fericire?

Tu îmi aduceai cuvinte frumoase

Numindu-le adevăruri,

Eu îți dăruiam zâmbete strălucitoare

În spatele cărora stăteau pitite tristeți,

Ca oamenii străzii care se prefac

Că viața lor e ceea ce au vrut să fie.

Îți amintești când mi-ai dat un măr

Și mi-ai spus că obrajii mei îți vorbesc

Despre țărăncile de la munte?

Mi-a fost frică să mușc din el,

Aveam senzația că dacă o fac

Ferestrele închisorii noastre se vor sparge

În mii de aripi,

Ducând cu ele și sufletul meu,

Departe de tine,

De oglinzile care mă reflectă în mii de femei

Perfecte.

 

 

IUJ

 

Stăm toți în jurul mesei...

au secat izvoarele,

mama îmi pune mâna pe frunte

de nu mi-o fi cald, că a auzit ea

că Irina Lenii are tifoidă.

Au secat izvoarele...

bărbații se pregătesc de sfatul fără muieri

și cu chiștoace fumegând în mustața

îngălbenită de vremuri.

E foc în deal la stână,

arde cu pârâituri vara plină de obidă,

îmi trag mucii într-o întrebare pe care o înghit...

o fi focul numai pentru bărbați,

dar izvoarele n-au secat

și pentru femei?

Cine mai spală rufele la râu?

duminică e slujbă,

horă în sat

și iuj.

 

 

 

 

Din lună, când se naște dimineața

 

O să mă-ntorc la timp să te iubesc

Plec să învăț cum se învață viața

Apoi să exersez cum să trăiesc

Din lună când se naște dimineața.

O să îmi ia o vreme, este drept,

Nu-i simplu să fii om și nici femeie,

Dar îți las ție inima din piept

Și când revin o să îți dau și-o cheie.

Dacă mă pierd în alții, din firesc,

Să nu mă uiți, o să mă-ntorc la tine

În sânge îmi va fi să te iubesc

Chiar de ne-am naște soarta din ruine.

Tu focul din priviri să nu îl stingi

Cu amintiri să-i întreții vâltoarea

Când de fereastră fruntea ți-o atingi

Eu de departe să îi simt dogoarea.

Din lună când se naște dimineața

Tu să-mi fii far, eu îți voi fi scânteie

O să-ți aduc într-o desagă viața

Și de mai vrei, o să îți dau și-o cheie.

 

AȘ FI PUTUT

 

Aș fi putut să scriu despre iubire...

Despre un el și-o ea, despre visare,

Despre un gând pribeag și-o rătăcire,

Speranța care în zadar nu moare.

Aș fi putut să scriu despre natură,

Sau despre cerul martor omenirii,

Ori proștii care-o iau pe arătură

Banal, în apogeul nesimțirii.

Ori, poate despre mame neiubite

Uitate într-o doară stând la poartă,

Strângând la piept scrisori îngălbenite,

Visând cu ochi deschiși la altă soartă.

Mi-e parcă frică să provoc destinul

Cu vorbe aruncate la-ntâmplare,

Căci timpul își va lua oricum tainul,

Nimic nu este nou sau vechi sub soare.

Aș fi putut să scriu, dar n-am cuvinte...

Se ofilesc treptat, pe zi ce trece,

Nu e nimic nespus de dinainte

Și viața curge, curge tot mai rece.

 

 

Aceasta e doar o povestire...

 

O mamă, un tată,

la o vârstă la care ai deja

doi copii,

Un câine și poate o pisică...

Nu, nu trăiesc într-o căsuță mică

bijuterie strălucitoare, cochetă,

unde să primească vizitele prietenilor fermecători,

care să mângâie pisica, detașat,

între două discuții despre bursa de mărfuri

și modă.

În casa lor miroase a mâncare gătită,

uneori a sarmale,

a pipi de pisică

sau pește, la salariu.

A fost frumos cândva, boem, desuet,

acum o piatră de moară legată la gâtul iubirii.

Două amintiri într-un apartament sufocant,

ea își spală părul sâmbătă,

el se bărbierește duminică, pentru că sâmbăta

e bărbat, și nu îi spune nimeni

ce trebuie să facă.

Câinele marchează autoritar piciorul patului,

semnătura martorului

pe eșafodul iubirii arse prea repede.

Aceasta nu va deveni o poveste

pentru că nu începe cu

"a fost odată ca niciodată".

"niciodată"

s-a transformat în "de cele mai multe ori",

printre zile.

 

 

STRĂINĂ

 

Eu știu că fără tine în șoapte sunt străină

Iar visul naște umbre, din umbre nasc tăceri,

Uitarea e hulpavă, de întuneric plină,

Mărșăluind coșmare, iubirii temniceri.

Se-aude-n cer un vuiet, îmi plouă cu petale

Se mișcă-n nori toți sfinții și caută păcat

Îmi numără trăirea ce-n gândurile tale

S-a scurs în neființă când iarăși mi-ai plecat.

Curând e dimineață, ferestrele spre soare

Îmi vor aduce liniști, lumină în priviri,

Vor dezbrăca de noapte aleea de pe care

Îmi vei zâmbi cu doruri schimbate în veniri.

Eu știu că fără tine în șoapte sunt străină...

Și îmi lipsești cum apa lipsește unei mări,

Toți sfinții știu în ceruri că singura mea vină

E că în miezul nopții îmi ești mereu chemări.

 

ZILE

 

Mi-a plâns un anotimp din gene

Și-a lăsat pe obrajii mei zilele

Rânduite frumos printre riduri

Litere pentru cuvintele lui Dumnezeu

La Judecata de Apoi.

 

 

DINCOLO

 

Hai să ne iubim în altă viață,

A devenit pământul neîncăpător pentru zei...

O să îmi torc firul departe de oameni,

acolo unde liniștea se prăbușește

în furtuni

cu tropot de singurătate în amurg.

O să îți împletesc din gânduri

o scară către lumina cea ascunsă sub țipete,

îți voi arăta cum se nasc zorile

din împreunarea pământului cu cerul.

Când îți voi întinde mâna,

să nu fugi!

Și dincolo voi fi tot eu,

doar puțin mai altcineva.