VEȘNICIE

 

Când mi-ai scuturat copacii de esența altor vremuri cu cireșe la ureche, ce-ai gândit tu, Veșnicie? Că vor trece printre ore amintirile uitate ca vagoanele-ncărcate cu fecioare la mezat? Unde mintea nu pătrunde e ascunsă fericirea de-a fi fost cândva licoarea ce a adunat aroma unor mici sclipiri de soare...tot ce-a fost o să mai fie, c-a mai fost și este încă în ființa impregnată cu miros de încântare. Astăzi încă sunt în lume toți băieții care-n zumzet fost-au magii armelor de jucărie și-ai cartoanelor clădite cu al sufletului rost... sunt fetițele ce voaluri așezau pe capul moale al păpușilor de cârpă și sperau că prinții vajnici le vor admira virtutea rezemați de stâlpul porții toată ziua aia mare cât o zi de post. Trupul lor e pradă vremii, dar în cuget poartă hramul vieților închipuite-n care dansul e ușor, iar în cerul lor albastru încă este cineva care râde la isprava de a vrea să fie tineri deși mintea le mai uită zborul ce au fost cândva.

De ce-mi scuturi toți copacii de omătul amintirii și mă lași goală de cântec printre oameni care sapă rădăcina bucuriei și-o aruncă-n sol arid? De ce apa vieții curge în butoaie sparte-n spate, amăgind nemărginirea că pământul fi-va iarăși roșu câmp de maci? Și de ce îmi furi scânteia ce aprinde focul sacru ca s-o bagi sub șorțul negru al fierarului ce toarnă săbii de război? Ia de-aici un pol, de suflet, și dă-mi visele-napoi!