Mai înalț un pas spre soare

Ieri am întrebat speranța despre rostul acatistelor plătite de ființe trecătoare, și i-am dăruit un zâmbet plată pentru-al ei răspuns. M-a privit bănuitoare, s-a mirat de ineditul întrebării fără noimă și-a tăcut... Am pășit pe calea-ntoarsă către gândul de iertare, fără așteptări banale, și-am vărsat în cupa vieții picătura de visare care stă în orizontul zilelor ce vor să vină, cu dorința bucuriei care face-n cer dreptate și dă îngerilor tomul cu cântări de veșnicie. Mi-am plecat urechea către șoapta ploilor de vară și-am călcat asfaltul umed de căldura solitară, urma pașilor fantomă a cărărilor bătute ani și ani de-a rândul iară de călugării cu robă și credință în virtute. Mi-am lipit buzele arse de oglinda unui râu, am cătat în piatră udă dezlegare de desfrâu, mi-am privit în ochi ființa și i-am dat bujorii roșii ce-nfloresc în toiul nopții când de trei cântă cocoșii, am legat la gât desaga cu pecetea pentru nume, să nu bântuie nebună pe la capetele lumii și-am purces pe drum de munte către miezul fericirii, ce s-aude c-o nălucă l-ar ascunde într-o ladă ferecată tocmai în adâncul de nemaivăzut al firii. Și tot merg de-atunci încoace, urc cu tălpi însângerate de durerea neștiinței, mă opresc când trupul leneș tot rămâne-n urma minții și răsuflu ușurată când un semn pe cer mi-arată luna toată despuiată de lumina fără pată a vârtejului din nori. În dogoarea cald-a lumii îmi șterg fruntea-mbrobonată, mai înalț un pas spre soare, înc-o dată... înc-o dată...