Tot una, eu

Nu te caut, că mi-e lene, tu, iubirea vieții mele,
Nu te strig, nu gem distrusă, nu pocale cu venin,
Nu mi-e pasul greu când luna se zărește printre stele,
Nu mă doare măcar capul, nu mă macină un chin.

Din dantelă de-așternuturi, goale fără trupul tău,
Nu-mi țes gânduri fără pace, nu leg noduri la batistă,
Nu-mi preling iubirea-n lacrimi, nu-l implor pe Dumnezeu
Și nu scriu pe mii de garduri cu un spin cât mi-s de tristă.
Nu strâng doar durerea-n brațe, și cuvântul nu mi-i jale,
Nu revărs pe-ntreaga lume camioane-ntregi de-albastru,
N-am în vene nemurirea, nu-s petală pe-a ta cale,
Nu cad în genunchi uimită-n strălucirea ta de astru.
De-o să te frământe dorul, mă găsești unde mă știi,
Îți cos nasturi la cămașă, fac mâncare, pun pe masă,
Mai oftez puțin, deretic și fac ordine prin casă
Șterg rahații după câine și am grijă de copii.
Nu am timp de lamentare și de bocet cu suspine,
Sunt a ta, o știi prea bine, viața nu e parfumată,
Dar când vii din frig acasă, focul tău e lângă mine,
Și în ochii mei sunt stele, universul, lumea toată.

GÂND

Îmbracă-mă în tăcerile tale
Să îmi țină cald necuvintele,
Toarnă-mi în perfuzii iluzii
Și monitorizează-mi sufletul,
Atât cât mai există o linie tremurândă
Până la viața de apoi.
Înscrie-mă cu o linie apăsată
Pe răbojul celor ce-ar fi putut fi
Și pune-mi-l la căpătâi,
Descântec să uit de tine,
Când ochii mei se vor deschide larg
Spre viață.
Pune-mi pe frunte cârpele,
Care ți-au șters buzele arse
De cuvinte spuse amar, printre dinți,
Îndepărtează-te încet și nu privi înapoi,
Uită-mă acolo
Pe lespedea de pe care mă voi ridica
Jertfă luminii.

Poem despre necuvinte

Când Dumnezeu a creat poeții,
Le-a tăiat de pe listă
Cuvintele pentru vorbit despre ei înșiși,
Și le-a sădit în inimă sămânța curiozității.

Când poeții au crescut mari
Au început să umble neînțeleși prin lume,
Căutând cuvintele a căror lipsă o simțeau visceral,
Pribegi prin realitățile altora.
Au început să se oglindească în fiecare suflet întâlnit,
Țesând versuri cu fiecare sentiment-cuvânt,
Cu fiecare frumusețe-cuvânt,
Cu fiecare senzație-cuvânt;
Au lăsat în urma lor tapiserii minunate,
Din toate cuvintele pe care le-au strâns,
Dar pe care nu s-au îndurat să le arunce
Tot trecând prin ființa lor fiecare atom de realitate.
Și când nu au mai avut unde căuta,
Pentru că au terminat și cerul, și pământul, și apele,
Au început să se caute în cuvintele lui Dumnezeu,
În timp ce El se odihnea în a șaptea zi.
Acum poeții au uitat ce caută.
Au învățat să se exprime pe ei doar în oglindă,
Ca râurile care poartă în amintirea lor
Toate locurile prin care au trecut.
Dumnezeu le hrănește curiozitatea cu zile, și neliniștile cu nopți;
O să le dea cuvintele înapoi
Când va fi terminat și el de scris
Cartea Vieții, cu file-tapiserii.

Ars poetica

Hei, mâine dimineață voi juca
Într-o piesă de teatru.
Mi-ar plăcea să vă invit,
Dar nu mai sunt locuri libere,
Nici măcar în culise.

Sunt toate ocupate de suflete
Pe care le-am aliniat la intrare
Cu ortul în mână, ca semn distinctiv
Pentru că se asortează cu reflectoarele.
Am uitat ce piesă am promis, dar nu contează,
Esențial este că au venit
Cărând după ele toate visele,
Pe care nu le-au cheltuit cât trăiau,
Bântuind prin realitate.
Trebuie să fie o piesă veselă:
Poate puțin soare, poate puțină dragoste,
Așa, cât să pară abstractă și desuetă,
Un fel de operetă absurdă
Dar suficient de tristă, să nu le sperie.
Da, voi recita o poezie
Scrisă de niște autori goi în interior
Care iubesc la nebunie cuvintele disparate
Ca șosetele găsite după zile întregi
În mașina de spălat.
Voi înșira sunete și mormăieli
Trist și monoton, fără inflexiuni,
Să pară interesant și doct
Ca o piatră de moară legată de gura strânsă a sacului
În care am înecat ce era de spus.
O să le fac tare fericite,
Iar la sfârșitul piesei,
(că ele nu știu că e doar o poezie)
O să le iau monezile de pe ochi
Și o să îmi cumpăr un poet adevărat
Să îmi contureze viața de apoi.
Acum stau cuminți.
Dar nu are cine ridica
Afurisita de cortină.

Kiki face autostopul

Drumurile se întretaie acolo unde Kiki,
Înarmată cu o geantă Vuitton
Și evantai de gene false,
Face autostopul.
Tocurile cui, obosite de atâta călcat pe suflete,
Se înfing în asfaltul fierbinte,
Dând fustei care abia acoperă coapsele
Frustrări de primadonă uitată în culise.
Kiki simte cum o picătură i se prelinge printre sânii obraznici;
A naibii să fie ea căldură!...
În depărtare se aude
Un zgomot surd de motor,
Și sufletul se repede lângă ureche,
Testează cu etalonul rafinamentului
Numărul decibelilor care decid
Dacă șoferul va avea privilegiul să primească lumina ei
În existența lui inutilă.
Cap, drumul din stânga pentru bani...
Pajură, drumul din dreapta, pentru dragoste...
Înainte, pe jos, pentru ea.
Dar pentru că asfaltul e fierbinte,
Și s-a născut stângace,
Kiki face autostopul.

PĂGÂN

Iureș pe caldarâmul încins...
Lovesc cu tălpile praful,
Într-un ritm păgân de deșert,
Îmi joacă brățări sus pe brațe
Și viața-mi tresaltă în piept.

Îți zâmbesc a rouă și soare.
Un pas înspre tine, spre noi,
E fulger în ochii tăi, și e tunet
Și dansul meu e un roi
De stele, de frunze, de zumzet.
Miroase fierbinte-a salcâm
Și păru-mi de dragoste-i umed.
Cu pleoape plecate spre fuste
Un pas către tine, un pas înapoi,
Și timpul e treacăt și vuiet.
Într-un ritm păgân de deșert
Îți joc cu suflarea pe buze.
E dans, și iubire, și iureș,
Și-n tălpi mor iubiri desuet,
Cadențe în șolduri de muze...

IN SOMNII

Ceasurile nu mai vor să îmi vorbească;
Timpul s-a întors cu fața la perete
Și îmi tace secundele, sforăind,
Dând nopții mele veleități de zi.

Viața îmi aliniază gândurile grăbite
În șiruri ordonate de pioni bicolori,
Pentru o partidă iluzorie la sfârșitul căreia
Oricum nebunul va câștiga regina.
Lustruiesc cu o bucată de suflet
Ideile mele despre oameni
Ascultând atentă bătăile inimii lor
Care parcă se aud din ce în ce mai stins.
E târziu și totuși prea devreme;
Și într-un fâlfâit de aripi multicolore
Lumina își ia avântul în rama geamului meu
În timp ce timpul ne adoarme, cu fața la perete.

ALFA

 

Am întâlnit de foarte multe ori conceptele "mascul alfa", "femelă alfa", pentru a evidenția tipologii de comportamente umane prin asocierea modului de organizare a lupilor în haită. Aceste concepte vehiculează existența unei dinamici sociale bazate pe ierarhia de tip lider/subordonat în interiorul haitei de lupi, în principal pe principiul competiției pentru dominare. Această structură socială s-ar axa pe gravitarea întregii structuri în jurul unui mascul dominant, numit alfa, în calitate de conducător al grupului, agresiv și violent, care își folosește puterea pentru a-și anihila rivalii și pentru a deveni liderul de necontestat în haită. Ar exista o anumită "ierarhie" socială a indivizilor, clasificați în alfa, beta și omega.

Într-adevăr, există această luptă pentru supremație, însă în cazul lupilor ținuți în captivitate, situație în care mai mulți lupi, femele sau masculi, se luptă pentru întâietate într-un spațiu restrâns, cu resurse limitate și posibilități de împerechere reduse. Să menționăm și faptul că de cele mai multe ori sunt indivizi care nu au o legătură de rudenie între ei. Atunci intervin agresivitatea și violența.

În libertate însă, lucrurile nu stau chiar așa. Sunt foarte rare luptele pentru supremație în haită, în principal pentru că o haită e formată din membrii aceleiași familii. Există un lup alfa și o lupoaică alfa, care sunt membrii reproducători. Nu întotdeauna masculul alfa este și masculul dominant, fapt acceptat fără "dispute" în interiorul haitei. În general, masculul alfa este capul familiei, dar nu neapărat și cel care conduce vânătoarea, de exemplu. Rolul lui este asemănător cu al unui tată de familie, nu cu cel al unui gangster : )

Carl Safina, autorul studiului "Beyond Words: What Animals Think and Feel", spunea într-un articol publicat în New York Times că: “de la lupi bărbații ar avea câte ceva de învățat : cum să mârâie mai puțin, cum să-și aproprieze o încredere de sine tăcută, cum să conducă prin puterea exemplului, cum să-și apere și să-și îngrijească familia cu credință și devotament, cum să-și respecte partenerele și cum să-și împartă responsabilitățile cu acestea. Cam asta ar însemna bărbăția.“

În libertate, fiecare lup ajuns la maturitate caută să își întemeieze propria haită și să își delimiteze propriul teritoriu, prin forțele proprii. Există și conflicte, dar în cazuri izolate, specifice, care nu fac obiectul demersului meu logic .

Pornind de la cele enumerate mai sus și făcând o analogie cu atitudinile și comportamentele umane, oare am putea ajunge la ideea că de fapt oamenii au ales să folosească această asociere cu organizarea haitei prin prisma capacității de percepție a realității, dată de natura umană? Că, de fapt, ordinea socială ar putea constitui un mediu privativ, în care indivizii sunt aserviți dorinței native de putere și control și că nevoia de supremație asupra altora și de decizie asupra resurselor este doar o componentă psihologică și nicidecum una aferentă supraviețuirii?

 

 

LUNĂ OARBĂ

 

Te-am sorbit cu gura pungă într-o seară fără lacăt.

Luna oarbă a uitat să cânte visul

și-am simțit în vene timpul cum prelinge stele pline înspre cerul ud de rouă.

Amăgeam cu necuprinsul toată boarea ce adie astăzi peste râul rece,

auzeam cum cântă robii și cum doare nemurirea dacă ziua n-are noapte,

sau de cântă-n zori cocoșii în pustiile ce-alungă

șoapta ca pe o bacantă păgubită de plăcere.

Te-am dus verde între frunze, să te-ascund de gândul aprig pârjolind toată suflarea,

înghețând în amintire zâmbetul copilei blonde rătăcite în tulpina unei umbre de sărut.

Ți-am făcut din crengi răcoare și din inimă un scut.

Am născut dintr-o culoare toată lumea rotitoare și ți-am dat tot ce-am crezut.

Luna oarbă a uitat să cânte visul, te-am avut și te-am pierdut,

biet pribeag prin fericire, niciodată cunoscut.

 

Fotografie: Kelly Maker

ÎNCĂ

 

Încă nu m-am copt, mamă,

De când m-ai frământat

Aluat sănătos, de om bun,

M-ai plămădit după chipul și asemănarea

Celor de un fel cu mine

Din care ne tragem eu mai mult, tu mai puțin,

M-ai miruit cu ulei cald de iubire

Și m-ai pus cu grijă în lume.

Tot trec toamnele, mamă,

Pomii dau rod și mor pentru primăvară,

Zilele și nopțile se urmăresc

Într-un joc nebun de-a viața.

Încă nu m-am copt, mamă,

Uneori doare această trecere

Printr-o lume în care parcă

Nu e timpul nostru niciodată.

Încă nu m-am copt, mamă

Încă mai am nevoie de căldură,

Încă nu am crescut destul,

Încă...