Ieftin

Prietena mea e o curvă,
Își deschide sufletul pentru toți idioții,
Se vinde ieftin, bucată cu bucată,
Pentru cuvinte false.

Caută în fiecare dintre ele iubirea,
Proasta,
Ca și cum dragostea ar fi la îndemâna
Pasagerilor clandestini.

Seara își împăturește frumos viața,
Se fardează cu speranțe colorate,
Și își desenează pe buze un zâmbet
Cu degetele aspre de trăit.

Taverna înecată în fum îi știe amintirile
Doar clienții se schimbă mereu
Lăsând în urmă cuvinte cu iz de șampanie
După ce cântecul ei taie noaptea.

În fiecare dimineață naște cuvinte curate
Și le oferă pe nimic celor care au nevoie de ele;
Pentru că nu-și permit nimic ieftin,
Eu nu le spun că prietena mea e o curvă.

Iris

Visez uneori să mă topesc într-un iris,
Să treacă prin mine lumina
Când desenează în suflet
Toată frumusețea înmuiată în viață.

Rând pe rând să curgă prin mine
Gândurile copiilor când văd prima dată lumea,
Toate zâmbetele oglindite în priviri rătăcite,
Amintirile zilelor cu soare în ploi.

Să simt cum mi se preling în vene
Lacrimile izvorâte din bucurii mărunte,
Râuri vărsate în oceanul fără sfârșit
Al tuturor bătăilor de inimă nefolosite.

Aș vrea să pot acoperi irisul cu mine
Când timpul hotărăște să fie crud cu iubirea.
Rând pe rând, una câte una,
Să scurg tristețile pe un obraz de piatră.

Visez uneori, să curgă prin mine
Toată frumusețea înmuiată în viață,
Să fiu râu vărsat în oceanul fără sfârșit
Al timpului, când e crud cu iubirea.

Răsărit

Iubirea îmi înșiră trepte spre tine,
Cu fiecare bătaie de suflet pășesc,
Cu fiecare picătură de clipă.
Pe umerii mi se învârt bătăi de aripi,
Algele timpurilor îmi învăluiesc tălpile
Și maree îmi lovesc pașii
În ritmul gândurilor mele spre tine.
Închid ochii și îmi dezlipesc mâinile de pe balustrada obișnuinței
Dând drumul speranțelor către cer.
Pășesc, cu înfiorare de soartă
Spre brațele tale
Cu inima agățată de nori.

Ultima pasăre

Va veni un timp când vom căuta
Ultima pasăre care a supraviețuit spinilor,
Pentru a ne înălța spre cer visele.

Într-un ultim avânt
Va țâșni spre înalturi, liberă,
Cu un cântec spart în ecouri.

Mulțimile vor aștepta cu degetul pe trăgaci
Să își demonstreze virtuozitatea,
Cu vene încordate, tăcere de sete.

Vor izbucni aplauze, 
Odată cu zborul frânt la jumătate,
Ovațiile vor zgudui pământul.

În triumful măreției,
Ne vom îngropa visele, cucernici,
În pieptul ultimei păsări, odată cu ea.

Invers proporționali

Suntem invers proporționali,
Cu cât te apleci tu spre mine,
Cu atât mă ridic eu pe vârfuri
Să te întâlnesc.

Suntem atât de invers proporționali
Încât dacă lumina și-ar întinde aripile
Și m-ar învălui ca într-un cocon,
Tu ai rămâne întunericul din miezul lui.

Cu cât înaintez eu mai mult,
Aproape de gândul care mocnește incert,
Cu atât depărtarea ta
Devine mai ușor de atins.

Trecem mereu prin același punct
Undeva pe o linie, uneori curbă, la orizont,
Pe rând, spre cer sau spre pământ
Dar întotdeauna invers proporționali.

Cred că și atunci când am făurit universul
Eu l-am tras spre stânga, tu spre dreapta
Sau invers, e mult de atunci,
Împărțindu-l pe unu la doi, fără egal.

Tu deasupra, eu dedesubt,
Mobili,
Invers proporționali.

Pian

El își acordează pianul după ritmul respirației tale. E singurul care poate simți în vârful degetelor atingerea gândului tău, cu o acuratețe care îi imprimă în minte note picurate pe foaie ca sărutările furate pielii tale de buzele care au uitat gustul fericirii. Îți soarbe urmele pașilor când treci pe aleea de sub fereastra sa, îmbătat de aerul care vibrează în perdele cu aroma părului tău. Ești singura himeră tangibilă în intangibilitatea sa, ultimul preț plătit timpului rămas. Ești toată hohot de râs și exuberanță, când alergi printre copacii ce străjuiesc străzile udate de ploaie, cu razele soarelui învăluind umerii ascunși mângâierilor.
Visează că te învârte într-un vals nesfârșit, care îi ridică sufletul sus, sus, într-un zbor necurmat de trupul obosit.
Și se trezește în fiecare dimineață zâmbind, bătrânul muzician. Știe că și astăzi vei fi în inima lui, să îi măsori cadențele până când mâinile i se vor odihni cuminți, într-un sfârșit, pe fruntea ta, tinerețe!

Jadul ochilor ce noaptea o îmbată cu păcate eu ți-l dăruiesc, iubire, ca să faci manunchi de șoapte, din cristalul ce reflectă cântecul nemărginirii să-mi sculptezi eternitatea jos, pe coapsa fericirii... din lianele ce-mbracă pasul meu în vis fierbinte, scară să îmi faci spre cerul care dăinuie cuminte și-n ascuns de lună plină împletește trupuri goale aiurând secretul vieții printre stele căzătoare.
Buzele de doruri arse dă-mi-le să fac din ele o pecete pentru gândul ce rotește-n dans de iele zâmbete ascunse-n dorul de a te simți aproape, să-mpărțim fiorul pielii în coliba dintre ape. Să îmi fii căldura care uită gândul de furtună când a mărilor mătase volbură și-n vorbe tună tot amarul ce omoară ce a fost odată soare, tot ce litera dorinței poate scrie-ntr-o scrisoare.
Eu îți dau bucăți de soare, roua ce renaște lutul în statui ce țin pe brațe pentru tine tot pământul, să îți sprijini talpa care poart-amprenta veșniciei, când îți scrii pe lună versul în altarul poeziei...

Poem mut

Nepământean cântau privighetorile în soare
Pe când cireșii pârguiau în roze flori,
Prinzând în laț de foc a râului răcoare
Căldura șerpuia odgoane dintre nori.

Doar uneori, văzduhului pierdută adiere
Cu degete de pianistă atingea pe frunte
Toți brazii ce vegheau departe, pe un munte,
În leneșă splendoare a văii mlădiere.

Cu verde crud de iarbă, în liniștea incertă
Încremenită-n vălul ce-mpodobea o carte
Cu frumusețea lumii pictată pe copertă,
Câmpia-mbrăca zarea cu gust de puritate

Era frumos odată, ...cu primăvara, viața
Cânta în tot și-n toate, și surâdea-n tablouri,
În suflete-nsetate ades găsea ecouri
Căci visul se năștea cu roua, dimineața.

Azi nu mai este timp de contemplare
Ne măcinăm în glodul unui mâine fără dar,
Tot timpul alergăm, și tot ne doare,
Și tot sperăm că ieri nu-i în zadar.

La geamul spitalului de nebuni

În oglinzile-nroșite de un soare-n cinci canate
Ard făcliile uitate ale unor vieți blocate
Într-un cerc ce n-are centru, și nici rază, nici tangentă,
Suprafață oarecare-ntr-o dezordine dementă.

Ochii orbi privesc cu golul unei stranii existențe
Amețind în bolul minții inutil fără esențe,
Mâini cu degete chircite bat la uși fără de clanță,
Bucurie cu speranța în sirene de-ambulanță.

Își hrănesc vidul din suflet cu iluzii de putere
Când își picură veninul pretinzând că este miere,
Intrigi țes, făcând mumie adevărul și dreptatea,
Și cu sceptrul de hârtie își proclamă majestatea.

În oglinzi față în față ei nu văd cât sunt de mici
Cred că toată-nvățătura stă-n ocară și în bici
Rânjet strâmb când au nevoie și dispreț când se cred mari
Scuipă ban lipit pe frunte preschimbați în lăutari.

Surzi sunt când fantoma morții le șoptește în ureche
Că vor fi la fel ca ceilalți, fiindcă legea e mai veche
Decât trecătoarea faimă de a fi ce crezi că ești
Pentru ei doar EU e rege, restul sunt numai povești.

Mi-am pierdut sufletul în păsări și aștept în fiecare primăvară să îl regăsesc. În fiecare răsărit mi-e dor de mine, fiecare apus îmi aduce desenele norilor ca pe o hartă. Încă mai caut, mă orientez după fiecare lumină care mă atrage indefinit într-un joc boreal de-a infinitul. Mi-am învins setea de pământ și mi-e foame de ape. Îmi răstignesc în talazuri ființa într-un dar mut pentru oameni. Din când în când, mă ridic într-un cântec stingher spre necunoscut și îl caut de clipe. Una câte una le pun în coș, și pornesc cu el pe umăr spre râu, să le spăl de rău. Îmi scutur brațele în curcubeie de rouă peste ochii obosiți ai ierbii și o întreb în șoaptă cine sunt. Și plec mai departe, fără a mai aștepta răspuns.