***

 

E uluitor cât de multe femei sunt slabe și neajutorate pe Facebook. Și cum miaună ele și torc în versuri sau în proză... mă rog, făcând abstracție de greșelile de ortografie. Dacă ne gândim că numărul lor este dublu, comparativ cu cel al bărbaților, e de înțeles. Dar ce te faci când mireasa nu se pupă cu poza? Când sufletul din postări, gingășia, candoarea, fragilitatea, nu au absolut nicio tangență cu pozele postate la profil? Amuzant e că am citit niște comentarii pe pagina unui bărbat, ale unei "duduițe" suave, floare de crin pierdută în jungla plantelor carnivore, care se plângea că bărbații nu știu să aprecieze sufletul femeilor pe pagina ei de profil, dar la postarea omului îi lipseau numai biciul, cătușele și costumul negru din latex

Am ajuns să îmi fie milă de bărbați. Săracii, sunt hăituiți mai dihai ca un taur la coridă, li se flutură prin fața ochilor chiloței roșii de dantelă, sunt prinși și opriți din fuga lor cu portjartiere fine de mătase, și apoi primesc lovitura mortală exact prin locul lăsat de coasta lipsă. Sulița posesiunii pătrunde adânc, lăsând plăgi deschise pentru ca "doamnele" să poată picura zilnic săruri de gelozie, leșinuri, reproșuri, pisiceli, șantaj emoțional, accese de slăbiciune și nevoie de ajutor, orchestrate maiestuos într-o simfonie în crescendo de "am nevoie de tine", care să îi dea iluzia bărbăției. Și când, într-un final, acestuia nu-i mai trebuie nimic decât moartea, află că e un bădăran, că nu știe să aprecieze iubirea, că nu e atent la sensibilitatea fragilă a trăirilor ei, și că e ultimul bou din lume cu care ar putea ea sta, că taur nu a fost niciodată.

Și când mă gândesc că ei, săracii, oftau inițial după un suflet....