CĂLĂTOR

 

Tu cheamă-mă acasă, o să vin,

Mi-e drumul greu de umbrele tăcerii,

Mi-e dor mereu de glasul tău divin

Și mi-s de-ajuns meandrele durerii.

Cât am umblat pribeag, în lume dus,

În suflet ochii tăi mi-au fost lumină,

Cu tine-n gând, mi-e martor Cel de Sus

Pot spune c-am avut o viață plină.

Dar cheamă-mă acasă, nu mai plec

Că lumea nu-i aceeași fără tine,

În juru-mi e pustiu și totu-i sec

În lipsa ta nici să trăiesc nu-mi vine.

Iubita mea, când numele-mi rostești

Nu-i depărtare să-mi oprească pasul

Nici praf destul, nici răni, când mă iubești

Privighetori îți poartă-n zare glasul.