Poem despre necuvinte

Când Dumnezeu a creat poeții,
Le-a tăiat de pe listă
Cuvintele pentru vorbit despre ei înșiși,
Și le-a sădit în inimă sămânța curiozității.

Când poeții au crescut mari
Au început să umble neînțeleși prin lume,
Căutând cuvintele a căror lipsă o simțeau visceral,
Pribegi prin realitățile altora.
Au început să se oglindească în fiecare suflet întâlnit,
Țesând versuri cu fiecare sentiment-cuvânt,
Cu fiecare frumusețe-cuvânt,
Cu fiecare senzație-cuvânt;
Au lăsat în urma lor tapiserii minunate,
Din toate cuvintele pe care le-au strâns,
Dar pe care nu s-au îndurat să le arunce
Tot trecând prin ființa lor fiecare atom de realitate.
Și când nu au mai avut unde căuta,
Pentru că au terminat și cerul, și pământul, și apele,
Au început să se caute în cuvintele lui Dumnezeu,
În timp ce El se odihnea în a șaptea zi.
Acum poeții au uitat ce caută.
Au învățat să se exprime pe ei doar în oglindă,
Ca râurile care poartă în amintirea lor
Toate locurile prin care au trecut.
Dumnezeu le hrănește curiozitatea cu zile, și neliniștile cu nopți;
O să le dea cuvintele înapoi
Când va fi terminat și el de scris
Cartea Vieții, cu file-tapiserii.