Cântec pentru zădărnicie

 

Oare când, și cum, și cine mi-a stârpit toată dorința de a fi cum e mai bine?

Cine mi-a chemat din slavă amintirea, bat-o vina, să-mi zădărnicească jocul și să-mi stingă-n ochi lumina?

De ce tac însingurate mările ce-aveau răcoarea unor gânduri neștiute, val de soare cu sclipire printre vrute și nevrute?

Când mi-ai rupt în două soarta, tu, chemare către cele care-au fost odată viață, acum oale și ulcele?

Unde-i zâmbetul ce dă culoare ceasurilor neîntoarse de atâta pribegire care mi-a pătruns în oase?

De ce taci când doar cuvântul ne mai poate fi iertare, doar spoiala mai cuprinde toată lumea asta mare?

Unde sunt horile, cântul, unde este bucuria, au pierit de când pământul își încearcă veșnicia?

Cine ne mai ține minte să ne treacă pe răbojul vremii care trece-n pripă, n-ai răbdare să mă legăn pe a vântului aripă?

Taci, închisă între ziduri, fericire obidită, înghețată-n nemișcare, siluită și hulită

Când dansează peste lume doar tristețea și urgia, blasfemia și ocara de a-ți înghiți mândria?

Cine mi-a chemat din slavă tot ce îmi trezește setea de-a dansa cu tălpi încinse peste dorul de dreptate și dorințele învinse?

Când te vei trezi din moarte, cântec înălțat spre ceruri, care ne-ai purtat pe frunte și-ai ucis în suflet geruri?