FĂRĂ MUZĂ

 

Tot aștept un vers să-și pună rostul în desaga mea...

Muzele îmi râd în față cu blestem de cucuvea,

Luna și-a închis lumina în albastru peruzea;

Cât mă zbat și cât mă doare, eu o văd numai pe Ea.

Mi-a ghicit în os de pește o țigancă pe ponton

Că am trecere la dame, cu baston și barbișon;

Eu stăteam sfios și mândru ca un june de bon ton,

Cu urechea îndreptată spre iubirea din jargon.

O să ai la drum de seară blondă cu buze de foc,

O să te iubească, frate, de-o să stea soarele-n loc,

Coapsele-i te vor ucide, prins fierbinte-n al lor joc

Vei sfârși sedus, nebune, în chimir parale ioc.

Bruna îți va ține calea să te-atragă-n mreaja ei

Sclavă îți va fi, calină, te iubește, vrei, nu vrei,

Iar roșcata-ți cade-n brațe până numeri pân' la trei,

De n-o fi așa, ptiu drace, eu mă jur pe puradei!

M-am uitat prostit la dânsa cum îmi cere de saftea;

Mi-a-nvârtit în oală vraja dar o văd tot doar pe Ea...

Singur stau în noaptea tristă și visez la muza mea,

Luna iar a tras cortina, fir-ar ea de peruzea!

 

 

STATUILE

 

Statuile din parcul înrobit de ploaie

au suspinat,

în frunze au vibrat amintirile pământului,

inundându-le galben

cu un fior

al tăcerilor încrustate în fiecare

zbatere de aripi

lăsată în urmă de păsări

pe trecerea lor printre

un cer

și altul.

Mai ții minte atingerea în care

mi te-ai prelins

în vene?

✓

Les statues dans le parc asservi par la pluie,

elles ont soupiré,

les souvenirs de la terre ont vibré dans les feuilles,

les inondant de jaune

avec un frisson de silences encastrés dans

chacun battement d'ailes

laissé par les oiseaux

sur leur passage à travers

un ciel

et un autre.

Souviens-toi du toucher dans lequel

tu t'es glissé

dans mes veines?

 

 

Alean

 

Când apăs pe clapele sufletului tău,
Îți curg o simfonie de lumini
Ce se revarsă în cascade peste nostalgii,
Dăruite zilelor de mâine.

În lumina felinarelor de pe strada mea
Mărșăluiesc tăcute zilele de ieri.
Ca niște ostași lăsați prea devreme la vatră,
Ocrotesc visele ivite sporadic sub pleoape.

Arc efervescent, luna se aruncă spre noi.
Genunea cerului, de pe care stelele au dezertat,
Cere ofranda clipei în care necunoașterea ta
S-a împletit solar cu nedumeririle mele.

Timpul încremenit în clepsidre
Ne privește neputincios trecerea,
Monedă schimbată la vama ce desparte
Lumea mea mică de lumea ta mare.

Depărtarea a reușit să păcălească soldații,
S-a strecurat printre baionetele de incertitudine
Și a strecurat pe furiș în gândurile mele
Zâmbetul tău.

Acum mai stau puțin și-mi ascult inima,
Și când o să fiu pregătită
O să-i doinesc alean cântecul șoptit
Pe clapele imaginare ale sufletului meu.

 Este simplu să influențezi oamenii fără educație, oamenii inculți, pe care să îi reduci la stadiul de număr într-o statistică a vrerii unor grupuri de interese. Ei sunt cei care reprezintă doar linii pe răboj. Lor li se poate spune orice, și iau de bun orice, pentru că nu au cunoștințe anterioare pentru validarea informațiilor, și nici nu asimilează noi cunoștințe, deoarece nu au această abilitate, care se obține prin învățare, și ea este exercițiu în sine. Sunt un fel de "tabula rasa", prind greu și uită repede. Mintea acestor oameni nu este antrenată să facă diverse conexiuni, să asocieze cunoștințele.
Cultura unui popor reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de acesta de-a lungul existenței sale, și care îi conferă identitate și unicitate. Educația stă la baza transmiterii cunoștințelor despre aceste valori, iar cunoașterea generează crearea și asimilarea de noi valori, care se adaugă celor existente. Tot acest tezaur ar trebui să se transmită din generație în generație, pentru păstrarea identității de neam.
Există mai multe tipuri de valori, teoretice, estetice, morale, religioase... Printre valorile spirituale ale unui popor se numără tradițiile, obiceiurile, credințele, limba. Distrugând aceste valori, sistematic, oamenii își pierd identitatea ca exponenți ai unui popor. Devin, treptat, niște recipiente goale, care pot fi umplute și golite oricând, niște instrumente.
Cred că este momentul să ne întrebăm spre ce ne îndreptăm...limba română este mutilată, tradițiile sunt stârpite de norme externe, obiceiurile asemenea, iar ultimul bastion, credința, a căzut.

În timp ce iubirea se stinge în șoaptă

 

Cândva, cutia poștală
Se simțea importantă.
Primea în sufletul ei de tinichea
Dorurile soldaților plecați pe front
Dragostea iubitelor și a soțiilor rămase acasă,
Speranțele copiilor
În fâlfâitul scrisorilor către Moș Crăciun.

Se bucura și se întrista odată cu oamenii,
Le simțea grijile și nevoile,
Suspina înfiorată când primea declarațiile de dragoste,
Își ștergea o lacrimă de ploaie
Când murea cineva.

Mai că îi plesneau niturile de mândrie
Când copiii povesteau prietenilor lor de pe alte meleaguri
Despre frumusețea din jurul lor,
Despre munți, despre păduri, despre râuri,
Copilărea fără griji în bucuria lor.

Oamenii au uitat timpul când presărau sărutări
Pe cuvintele trimise celor dragi.
Ar fi ridicoli sărutând monitoare și telefoane
Și parcă îi este milă de ei...
"Poate au uitat ce înseamnă căldura",
Dar stă cuminte și așteaptă,
Speranță pentru fiecare om ce trece pe lângă ea,
În timp ce iubirea se stinge în șoaptă,
În jur.

Cu o felie de pâine neagră în mână...

 

Câteva păsări mari, albe,
Trăgeau de veșnicie
Învățându-ne răbdătoare să dansăm
O atingere pe cercul lunii.

Eram doar visuri povestite frumos,
În linii mari
Niște ochi și niște degete capricioase
Care nu voiau să renunțe la cuvinte.

Ne împleteau unul câte unul în viață,
Cu o felie de pâine neagră în mână,
Răstigniți într-un răsărit
Cu spaima nevăzutului fără nuanțe,
Să plângem în culori poeme,
Lăsându-ne neterminați, cu ghemele după noi.

Din când în când se duceau
Să tragă cortina cu o bătaie de Dumnezeu
Și una de inimă,
Uitând de noi mai tot timpul
Și lăsându-ne să dăm în foc,
Fără caimac,
În prima zi a căderii cortinei
De pe adevăr.

Arta nimicului

 Vindeți poezia pe un pumn de arginți, o trădați schilodind frumusețea trăirii, vă iubiți idolatric și-nălțați printre sfinți, oligarhic, puterea prostiei. Cufundați în nimic înșirați prepoziții, care leagă eterne frustrări și nevoi, călcați pe cadavre, invocați inchiziții, condamnați ce-i trăire și-aruncați cu noroi. Construiți piedestale, urcați singuri pe ele, vă hrăniți cu-ntuneric îngropați în grotesc, arvuniți veșnicia punând zdrențe pe stele, împroșcați cu lături în firesc. Cocoțați pe orgolii ponegriți tot ce-i sfânt, voi mișei ce vă bateți azi joc de Cuvânt, inventați reguli noi dând nonsensului nimb, ne-mbătați cu truisme, dând cultura la schimb. Hăhăind interjecții scuturați peste noi, tot urâtul ființei, mici gargui printre ploi, puneți giulgiu speranței, legați visul la ochi, ce-i frumos defăimați, ochelari de miopi. Să fii contra a tot ce înseamnă normal, să ucizi tot ce-i gând sub al vremii pumnal, nu-i decât fum Universului foc, în al Artei tablou nu aveți niciun loc.
Veți fugi înapoi în a grotei răcoare, întunerici de cuget, ucigași de frumos, o pădure e verde, e aer, e soare, nu carii ce mâncă tulpina de jos!

Îngeri căzuți

 

Ni se zbat în ochi păcatele ploilor

Ne cresc rădăcini din vârfurile degetelor,

Ni se adună norii la asfințit

Și ni se îneacă albatroșii în vorbe.

Ne învelim în plumburiu de amurg

După ce ne-am pus sufletul

Pe o tavă la capătul câmpului,

Și ne-am descălțat de iluzii.

Ne legănăm singuri cufundați în nesomn

Legați la ochi cu batiste de piatră,

Cu spatele lipit de fundul pământului

Care nu mai are ecou pentru noi.

Ne aruncăm unii altora tăceri

Încărcate cu toate visele mute

Consumate și repetate la infinit

Înainte de a rămâne fără aripi.

Hoțul de vieți

 

Se plimbă agale prin amintirile oamenilor

Cu mâinile la spate, fluierând stins,

Cercetează din când în când, cu vârful piciorului,

Prin mormane ridicate de timp.

Ocolește cu grijă dulapurile aliniate soldățește

În sertarele cărora stau puse la dungă

Ființe dragi, zâmbete, curcubee și reușite

Asezonate cu levănțică.

O pisică neagră îi taie calea

Și se întinde leneș la mijlocul drumului;

Ochii verzi ascund adevăruri demult uitate,

Vânători de vrăjitoare în vânt.

Într-un colț, sub niște zdrențe colorate

Stă ghemuită amintirea unei iubiri neîntâmplate

Viață ce ar fi putut să fie,

Cu burta la gură, gata să nască un vis.

Îi întinde mâna în tăcere.

Minciună plămădită din adevăruri,

Ea se ridică zâmbind și începe să murmure

Cu glas de copil, un cântec de leagăn.

Îl urmează, sfioasă, cu capul plecat,

Printre mormane multicolore de nesemnificativ,

Străjeri involuntari ai amintirilor neprețuite

Numerotate și expuse pe rafturi.

Pășesc amândoi, unul lângă altul

Spre marginea gândului

Două umbre pe orizontul uitării

În murmur de cântec fluierat stins.

 

Eu sunt EU și tu ești TU. Și acesta este motivul pentru care nu arătăm la fel, nu gândim identic, nu simțim identic si nu percepem realitatea înconjurătoare identic. Suntem diferiți, cel mai mare miracol al existenței este diversitatea. Fără ea totul ar fi monoton și plictisitor. Am fi doar replici infinite, armate de copii mărșăluind într-un univers inutil.

Uluitor este că astăzi suntem încadrați în șabloane în cadrul cărora suntem aplaudați că suntem o individualitate distinctă, dar fără să depășim regulile trasate.

Omorâm orice urmă de gândire proprie, de creativitate, de pasiune, apoi ne plângem că suntem înconjurați de idioți