Tic-Tac

 

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Păpușile mecanice se rotesc în cerc
Pe o șină metalică, rece ca iarna
Ce le-a furat strălucirea.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Cheile se învârt în lacăte ruginite
Cu scrâșnet de urlet de lup
Pierdut printre nămeți la asfințit.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Oasele scârțâie a bătrânețe de brazi
Uitați de topor sub lumina lunii,
Scânduri fără rost de căldură.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Pendulele ceasurilor aleargă spre vârf
Într-un final de crescendo
Al clipelor care se scurg în trecut.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Inimile se izbesc și se resping ritmic,
Puls în zigzag dement
Internat anual în ospicii.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Zile și nopți se rostogolesc,
Bulgări de zăpadă aruncați copilărește
În barba timpului din noi.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Desfacem cadouri ambalate multicolor,
Și ne amăgim sfârșitul
Cu acadele învelite în amintiri.

Dulce-amar

 

Tu m-ai iubit în frunze reci de toamnă
Agale, printre ropote de ploi,
Prin vânturi iureș alergând spre iarnă
În galben de sfârșit, ce mirosea a noi.

Eu te-am iubit căldură de pe urmă,
În soarele ivit stingher de după nori,
Și n-am gândit la dorul care curmă
Înalt avânt din zboruri de cocori.

Tu m-ai iubit în clipa efemeră
Dintre suspin și lacrimă-mirare,
În cântec de privighetoare prizonieră
Salvată de a armei reci cătare.

Iubire fără rost și fără de-nceput,
Amară miere în al timpului pocal,
Pierduți într-o durere care n-a durut,
Speranțe frânte printre cioburi de cristal.

Ne mai zărim acum, fugar, printre oglinzi
Și umbre ale celor ce n-au fost,
Doi trecători ce-au încercat, timizi,
O vagă evadare din anost.

GÂND DE COPIL

 

M-am rugat
Cu obrazul lipit de ciutura fântânii,
Într-o copilărie,
Să nu se termine lumea
Și să nu plece oamenii dragi.

Cu gând de copil m-am rugat,
Și cu drag de verdele copacilor,
Cu frică de Dumnezeu, și iubire,
Cu ochii plecați spre pământ.

Mi-au rodit primăverile ani,
Și verile mi i-au luat câte unul,
Aruncându-i în toamne cu ploi
Iernilor geroase și albe.

Ciutura fântânii nu mai este de mult,
Apele au secat, și pământul nu mai rodește...
Însă au rămas verile și iernile, care îmi spulberă anii,
Eu, care mă rog să nu se termine lumea și să nu plece oamenii dragi,
Și Dumnezeu.

REGRUPARE

 

Seara mânca alene lumina
Întinsă languros peste un deal,
Cu cotul sprijinit de tâmpla unei cetăți
De piatră.

Visele căutau un loc de înoptat,
Departe de cazărmile cu paturi de fier
În care viața le măsura intransigentă
Consistența.

Copacii fremătau de păsări
Amăgite de soare cu veșnicia unui zbor,
Cu aripile înverșunate spre un cer
Care nu mai era al lor.

Timpul se odihnea pe o piatră,
Ca un soldat întors de pe front
Cu clipele mutilate de gloanțele nașterilor
Convalescente în vieți.

Orele alergau bezmetice către orizont,
Cu găleți pline de roșul apusului,
Să primenească ziua iluziilor pierdute
Pentru plecarea fără onoruri în ieri.

Doar cerul se învelea stoic cu nori de întuneric,
Înțepenit în piroanele rugilor oamenilor,
Rămas fără soare în condiții vitrege,
Cu o raniță de vieți la picioare.

IARNĂ

 

Azi ninge și ți-e ceață, de cer ți-s umezi pașii, ca într-o catedrală se-nalță uzi copacii, iar aeru-i fierbinte, apasă-n frunze clipe, în ropot lent de tobe se tânguiesc cuvinte.

În zare se zărește prin pâclă luna plină, nebună de-așteptare, cu pas ca de felină, prelinge noaptea neagră pe trena ei de nimfă, apoi aprinde stele, eternă și cuminte.

La mal de lac plâng sălcii, pe ape umbra trece, cutremurând în luciu amare patimi, rece, fântânile revarsă adâncului revoltă, în scorburi sorb norocul prezis pe-a lumii boltă.

În focul lumânării adânci credințe joacă, în crucea de pe piept al mâinii șuier sapă, lumini și umbre-aleargă în pletele bălaie, cu cap plecat de patimi un suflet se despoaie.

În seara ce se stinge alunecând agale spre-al nopții dulce murmur, în liniște și pace, iubirea se înmoaie și lasă loc visării, strigând în șoaptă stinsă puterile chemării.

Sub pleoape îți renaște povestea de demult, și firul întregește un ghem ascuns sub lut, și plouă, și e ceață, în suflet ți-e lumină, în ropot lent de tobe el inima-ți închină..

Ca într-o catedrală se nalță uzi copacii, și stele-aprinde-n noapte, eternă, luna plină.

Renegat

Sunt regele tavernelor învolburate-n fum,
Mi-s nopțile-mpregnate-n deliciul efemer,
În cântec deșănțat de vesele cocote
Îmi târâi printre stele destinul adulter.

Un saltimbanc ce viața uitat-a să mai doară,
Aleg și sunt ales, lovesc și sunt lovit.
Dar mă ridic în zâmbet, și cer o altă rundă,
Trup, cușcă pentru corbi, și suflet oțelit.

Eu printre cerșetori am învățat amarul,
Mamă mi-a fost un hoț, iar tată cer albastru,
Învățătoare curve, educator pustiul,
Sudalma mi-a fost lege în sufletul sihastru.

Printre minciuni ales-am să deslușesc minciuna,
Cu fruntea sus să apăr luminii întuneric,
Să prețuiesc candoarea, durerea și speranța,
Să-ngrop nimicnicia în suflu cadaveric.

Blamat de-am fost, totuna-i, am sufletul curat,
Cu pumni am câștigat o pâine, cu iz de mucegai.
Cu bani, în viața asta, nu am de cumpărat
Decât un drum, departe de-al lumii putregai.

DEOCHI

 

Să-mi fii cer pe lună nouă,
Să-mi fii soare-atunci când plouă,
Să-mi fii rugă, să-mi fii dor,
Să-mi fii freamăt de fior...

Să mă iei din dans de iele,
Să-mi descânți cu trei nuiele,
Să mă legi cu lanț de nori,
În ascuns să mă-nfășori

Să-mi descânți cu bob de ploaie,
Să-mi arzi trupul în văpaie,
Să-mi curgi toate zările,
Să-ți gem căutările.

Să-ți fiu val, să-mi fii furtună,
Să-ți fiu vuietul când tună,
Să-mi fii foc, să-ți fiu căldură
Să ne mistuim cu ură.

Să îți fiu tribut de stele,
Să fii sclavul gurii mele,
Să mă frângi în pat de ape
Să-mi respiri suflarea-n șoapte.

Să îți fiu de tot, de tine,
Să îmi fii preaplin de mine,
Să îți fiu de drag uitare,
Să-mi fii eu, iar eu chemare.

NOI

 

Într-o bună zi voi scrie o poezie nemaiauzită și nemaipomenită
Despre oameni frumoși, despre căldură, despre lumină
Și despre tot ce ar fi putut fi
În noi.

Într-o bună zi voi putea desfide sorocul
Să ne dea tot ceea ce putem duce,
Fără să îmi mai fie frică
De noi.

Într-o bună zi îl voi putea întreba pe Dumnezeu
De ce pietrele cad peste suflete fără motiv
Și îi voi putea cere Viața de Apoi,
Pentru noi.

Într-o bună zi voi înfinge gândurile lumii
În măruntaiele pământului
Și îl voi provoca să vorbească
Despre noi.

Într-o bună zi,
Când vom fi în sfârșit
Noi.

ILIOARĂ

 

Ilioară, Ilioară,
Mi-ai pus foc la inimioară,
Să îmi blastăm zilele,
Să nu văd codanele!

Ilioară vers de foc,
Toți voinicii la un loc,
Or învârte roatele,
Să-ți facă dorințele!

Ilioară, vis de jale,
Ia să mi te scoată-n cale,
Dorul cu suspinele,
Codrul cu poienile!

Să îți fure iarba deasă
Trupul tău ca de mireasă,
Să uit toate grijile,
Când îți volbur fustele!

Ilioară, Ilioară,
Să m-ații pe ulicioară,
Să îți fur o sărutare,
Ziua în amiaza mare!

Și să fii numai a mea,
Până trece piaza rea,
Să îți frâng chemările,
Pân' ne-or trece zilele!

(Foto Daniel Kitu)

VIS DE TOAMNĂ

 

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum;
Își dăruiesc căldură, visare și speranță
Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum.

E zâmbet și e soare în cămăruța mică,
Ei doi, o fericire, un leagăn și-o pisică,
Trecutul e uitare, iar viitorul vis,
O clipă-n care gustă un colț de paradis.

În ochii verzi de alge privește acel "poate"
Ce îi îmbracă-n doruri dorințele deșarte,
Atinge azi himera ce mâine-i va fi soartă,
Pe drum de neființă sărutul ei îl poartă.

Îi dăruiește stele, și luna-i prinde-n plete,
Cu buze își alină a nopților reci sete,
Îl vrea de tot pe mâine, l-ar da pe orice ieri,
Dar știe că în viață nu e de-ajuns să ceri.

Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum,
Își dăruiesc căldură, visare și speranță,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum.

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă...